O tânără este jefuită, bătută, violată și ucisă chiar pe strada pe care locuia. Țipetele ei disperate de ajutor au fost auzite de 38 de vecini, au stabilit, ulterior, polițiștii. Niciunul dintre ei nu a sunat la Poliție. Unul singur a strigat, la un moment dat, către atacator să o lase în pace, dar niciunul nu a sunat la Poliție. S-a întâmplat în New York, în 1964.
Psihologii au încercat să înțeleagă de ce. Explicația lor poartă acum denumirea „sindromul Genovese“, după numele victimei, Kitty Genovese.
Doi psihologi de la Columbia University și New York University, Bibb Latane și John Darley, au studiat ceea ce ei numesc „problema spectatorului“. Studiul este citat în excelenta lucrare „The Tipping Point“, a lui Malcolm Gladwell. Ei au descoperit că „factorul cel mai important care dictează comportamentul de întrajutorare este numărul de martori prezenți la evenimentul respectiv“. Pentru a demonstra acest lucru au realizat două experimente. În primul au cerut unui subiect, aflat singur într-o cameră, să simuleze un atac de epilepsie.
„Atunci când în camera alăturată se afla numai o persoană care asculta, aceasta se grăbea să vină în ajutorul subiectului în 85% din cazuri. Însă atunci când subiecții credeau că în afara lor mai există încă patru persoane care sunt martore la criza de epilepsie, ele veneau în ajutorul subiectului respectiv în numai 31% din cazuri“, scrie Gladwell.
Într-un alt experiment, oameni care vedeau ieșind fum de sub ușa unui apartament au raportat incidentul în 75% din cazuri dacă erau singuri, dar numai în 38% din cazuri dacă făceau parte dintr-un grup.
„Cu alte cuvinte, atunci când oamenii sunt într-un grup, responsabilitatea acțiunii este oarecum difuză. Ei presupun că va suna altcineva sau presupun că, dacă nimeni nu acționează, aparenta problemă nu constituie realmente o problemă“, afirmă Gladwell.
Transpus la o altă scară și extrapolat, „sindromul Genovese“ (sau „sindromul trecătorului”) este boala care ne macină pe noi, constănțenii, și nu numai. Pe toți cei care ne-am uitat, în ultimii ani, cum orașele ne sunt distruse de o mână de politicieni lacomi, care au pus propriile interese și șpaga mai presus de orice. Am asistat fără să crâcnim la distrugerea spațiilor verzi, la carnavalurile estivale ale lui Radu Mazăre, care terfeleau ultima fărâmă de decență, la promovarea stațiunii Mamaia cu fete în bikini, prezentate ca obiecte sexuale. Am privit nepăsători la modul cum Cazinoul ajunge, dintr-o clădire-simbol pentru România, o ruină la care, dacă te uiți, ți se strânge inima. Am stat cu brațele încrucișate atunci când județul Constanța cobora, loc după loc, în clasamentele economice ale României, ajungând de pe poziția secundă până pe locul 8 sau 9 în ceea ce privește, de exemplu, salariul mediu net. Ne-am lăsat conduși de o gașcă de cvasi-impostori și nu am sunat la 112 să cerem ajutor, sperând, poate, că o va face altcineva în locul nostru, așa cum vecinii lui Kitty Genovese au privit cum aceasta era siluită și omorâtă, fără să ridice un deget.
Am trăit, mulți dintre noi, fără să-i înfruntăm pe șmecherii care ne-au condus, fără să luăm atitudine, fără să încercăm să ne schimbăm orașele și țara. Avem nevoie de o masă critică de oameni care să ia atitudine, să pună mâna pe telefon, să reclame lucrurile rele pe care le văd. Dacă vrem să ne fie mai bine, trebuie să renunțăm la postura de spectatori.
Din păcate, pentru a-i putea schimba pe cei care ne conduc prost nu avem prea multe soluții. Una dintre ele este să ieșim la vot. O dată la patru ani, ne putem debarasa de sindromul trecătorului. Și nu putem apoi decât să sperăm că nu am votat greșit. Suntem foarte experimentați în acest domeniu.
Fii primul care comentează