Sanda Eleonora Cojocaru a plecat acum mai bine de două decenii din țară. Trebuia să fie învățătoare în România, dar și-a dorit să câștige mai mult, așa că a plecat în Italia. Acolo, la fabrica de mașini de spălat unde lucra, l-a cunoscut pe Roberto Paladini, un italian originar de pe lângă Roma de care s-a îndrăgostit. Și, după două decenii de viață bună în țara pastelor, a pizzei și a tiramisului, s-au mutat în raiul pe care l-au găsit întâmplător într-un colț din Dobrogea.
Amândoi împărtășesc dragostea pentru Delta Dunării, pentru natură, pentru simplitate și tradiție. Așa că, atunci când au descoperit zona Dobrogei s-au îndrăgostit pe loc de sălbăticia și frumusețea locului. Și au decis să-și cumpere o casă cu odăi mici și pereți groși ca de mănăstire pe care să o readucă la viață. Întâi au luat-o pentru ei, apoi firma pentru care lucrau în Italia era aproape de faliment, așa că au început să vină mai des în țară.
Iar anul trecut s-au decis să se mute definitiv în Dobrogea. Și-au luat cei doi copii, i-au înscris la școala din sat și au început să le arate și celorlați din frumusețile zonei. Întâi turiștilor străini și apoi, încetul cu încetul și românilor.
Complex Turistic Varvara este o afacere de familie. Părinții i-au ajutat pe Sanda și Roberto să își renoveze casa pescărească pe care și-au luat-o acum zece ani și apoi le-au fost alături când au construit complextul de astăzi. Iar Cristina, sora Sandei, împreună cu Cătălin, soțul acesteia, care trăiesc în Marea Britanie, vin deseori în România pentru a-i ajuta în perioadele de vârf de sezon.
Dar cum a început povestea lor? Cum se descurcă în această perioadă? Și de ce ar trebui să-i vizităm neapărat? Aflăm de la Sanda.
Sanda, ce faceți? Cum este această perioadă pentru voi?
Este ciudat (râde). În tot acest rău este foarte mult bine, este o perioadă în care ne-am regăsit toți patru împreună, ca o familie. După foarte mult timp, stăm non stop împreună, în liniște.
Sanda Eleonora Cojocaru (Complex Turistic Varvara): există un proverb „fă rai din ce ai”, asta încercăm să facem și noi în această perioadă. Pandemia aceasta este o binecuvântare pentru familia noastră.
Cum v-ați cunoscut? Cum a început povestea ta cu Roberto?
Acum 20 de ani când am ajuns în Italia. Eu, în teorie, trebuia să fiu învățătoare, dar salariile erau foarte mici, mai ales pentru visurile unei tinere de 20 de ani. Și am plecat în Italia la muncă, așa cum o făceau foarte mulți români la vremea respectivă. Am avut marele noroc să îmi găsesc un serviciu într-o fabrică producătoare de mașini de spălat, lucram pentru cele mai cunoscute mărci de pe piață. Și Roberto era colegul meu. A fost primul care m-a invitat să mănânc la masa lui.
Am fost colegi de muncă pentru vreun an sau doi și apoi s-a legat povestea noastră de dragoste. Eram tineri amândoi, eu aveam 22 de ani, el 24. Și acum, după două decenii de dragoste, suntem tot împreună – 44 de ani el, aproape 42 eu.
Cât ați stat în Italia?
Două decenii. Ne-am întors din Italia fix pe 27 aprilie anul trecut. Atunci ne-am mutat cu toată familia în România.
Copiii s-au născut acolo, nu?
Da, amândoi s-au născut în Italia.
După ce au apărut cei doi, între timp, fabrica noastră a trecut printr-o criză economică și a intrat aproape în faliment, iar asta a făcut ca noi să venim mai des în România. Fiind în șomaj acolo, am putut să investim în țară mai mult timp. De aceea, ne-am cumpărat aici o casă pescărească, ăsta a fost visul nostru să avem un loc de vacanță aici. Și am găsit exact ce ne-am dorit dintotdeauna – o casă cu odăi mici, cu gemulețe și pereți groși ca de mănâstire.
Ne-am găsit locul în Dobrogea, într-o zonă pe care nici eu nu o știam înainte. Roberto chiar îmi spunea că mare și munte a văzut peste tot în Europa, dar o deltă precum cea din România nicăieri. Sălbăticia ne-a plăcut amândurora. Ecosistemul ne-a uimit. Iar atunci când am venit să vedem locul am rămas uimiți. Ne-am plimbat prin zonă cu mașina, cu barca, pe jos și am descoperit vulpi, păuni, porci mistreți. Ne-a uimit toată bogăția din zonă. Ne-am îndrăgostit iremediabil de Dobrogea.
Acum zece ani am cumpărat-o. Nu era, așa cum credea multă lume care ne-a trecut pragul în toată această perioadă, casa bunicii sau vreo moștenire de familie. A fost o casă pe care am găsit-o întâmplător atunci când am explorat zona și de care ne-am îndrăgostit pe loc. O casă cu pereți groși, cu o structură bună și priveliști absolut minunate. Dar o casă care trebuia restaurată, readusă la viață. Și asta am încercat să facem.
Atunci nu ne-am gândit deloc la pensiune sau afaceri, am muncit la ea cu gândul că este casa noastră de vacanță. Am recondiționat-o pentru noi. De altfel, acesta a fost și motivul pentru care ne-am făcut și o piscină în curte, pentru copii. Am recondiționat casa în stilul ei – dușumele și uși din lemn, nu avem aluminiu sau materiale moderne, totul a fost lucrat în lemn și în piatră.
Nu ți-a fost greu să-l convingi pe Roberto să vă luați o casă în România?
Nu (râde), nu am dus nicio muncă de convingere. Eu nu am avut niciodată ca scop să mă întorc acasă, am vrut mereu să fim împreună. Dar dragostea pentru sălbăticia deltei și pasiunea pentru casele și lucrurile vechi ne-au făcut să ne mutăm aici. Noi în Italia eram pasionați de antichități, mergeam la toate târgurile. Colecționam tot felul de lucruri, fără să știm ce să facem cu ele și uite că a venit timpul lor.
Dar de ce nu v-ați luat o casă în Italia?
Aveam o casă la fel pitorească și acolo. Bineînțeles nu una la fel de frumoasă și la fel de veche, dar nu stăteam cu chirie sau la bloc. Stăteam într-o casă de vreo 20 și ceva de ani, făcută de părinții soțului meu.
Citește mai mult pe Life.ro
Fii primul care comentează