Bogdan Hossu, liderul Confederației Naționale Sindicale „Cartel Alfa”, propune creșterea taxării capitalului pentru ca statul să poată suporta majorările salariale din sectorul bugetar. Ideea poate suna tentant pentru angajații statului, dar este profund greșită economic: în loc să reformeze administrația și să coreleze salariile cu performanța, statul ar lua și mai mulți bani din economia care produce pentru a finanța permanent cheltuieli publice mai mari.
Noua lege a salarizării ar putea adăuga între 8 și 12 miliarde de lei anual la cheltuielile statului, unele estimări vehiculate în spațiul public ajungând chiar la 18 miliarde de lei. În acest context, Ministerul Finanțelor a avertizat că România nu își permite o creștere care să pună în pericol reducerea deficitului bugetar.
Soluția avansată de Bogdan Hossu este majorarea taxării capitalului.
„Există metode prin care legea salarizării să fie făcută sustenabilă. Am putea regândi sistemul de taxare, de exemplu taxarea capitalului. În România, profitul este taxat cu 16%, mult mai puțin față de cât încasează statul de la un muncitor”, a declarat liderul Cartel Alfa pentru Libertatea.
Problema este că Hossu compară două lucruri diferite și prezintă numai prima treaptă a taxării unei afaceri.
Profitul unei firme nu este taxat doar cu 16%
O societate plătitoare de impozit pe profit achită într-adevăr 16% din profitul impozabil, potrivit Codului fiscal publicat de ANAF. Dar banii rămași nu ajung automat și integral la proprietarul firmei.
Din 2026, dividendele sunt impozitate cu 16%. Astfel, dintr-un profit de 100 de lei, firma plătește 16 lei impozit pe profit. Din cei 84 de lei rămași, proprietarul mai plătește 13,44 lei impozit pe dividende. În final îi rămân 70,56 lei.
Taxarea cumulată a profitului distribuit ajunge astfel la 29,44%, fără a include eventuala contribuție la sănătate datorată de persoana care încasează dividendele.
Comparația dintre cota de 16% aplicată profitului unei firme și taxele aferente unui salariu este, prin urmare, înșelătoare. Salariul reprezintă o cheltuială contractuală pe care angajatorul trebuie să o plătească indiferent dacă firma câștigă sau pierde. Profitul apare numai după plata salariilor, furnizorilor, dobânzilor, utilităților și tuturor celorlalte cheltuieli. El nu este garantat și presupune asumarea riscului de către proprietarul capitalului.
O cheltuială permanentă nu poate fi tratată ca un cadou electoral
Salariile bugetarilor reprezintă o cheltuială permanentă. După ce un venit salarial a fost acordat, reducerea lui ulterioară devine extrem de dificilă politic, social și juridic.
A majora taxele pentru a finanța o nouă creștere permanentă a salariilor înseamnă a obliga economia privată să suporte în fiecare an nota de plată, indiferent dacă firmele au profit, dacă investițiile scad sau dacă România intră în recesiune.
Capitalul este însă mult mai mobil decât cheltuielile statului. O companie poate amâna o investiție, își poate reduce activitatea, poate reinvesti profitul pentru a evita distribuirea dividendelor sau poate alege o altă țară. Salariile bugetare rămân de plătit în fiecare lună.
Rezultatul poate fi exact opusul celui promis: taxe mai mari, investiții mai puține, locuri de muncă mai puține și încasări bugetare sub așteptări.
România a majorat deja taxele, iar economia aproape stagnează
Propunerea apare într-un moment extrem de prost. Comisia Europeană estimează pentru România o creștere economică reală de numai 0,1% în 2026, un deficit bugetar de 6,2% din PIB și o datorie publică aflată în creștere, spre 63,4% din PIB în 2027.
Comisia arată și că ajustarea deficitului din 2026 se bazează deja pe majorările de taxe adoptate în 2024 și 2025, care ar trebui să aducă venituri suplimentare echivalente cu 1,4 puncte procentuale din PIB. În același timp, inflația este estimată la 7%, iar consumul și veniturile reale ale populației sunt sub presiune. Datele apar în prognoza economică din primăvara anului 2026.
Cu alte cuvinte, sectorul privat suportă deja efectele consolidării fiscale. A-i cere încă un rând de bani pentru a finanța salarii mai mari la stat ar însemna să taxezi suplimentar motorul economiei tocmai când acesta aproape s-a oprit.
Încasările fiscale mici nu demonstrează automat că taxele sunt prea mici
Hossu are dreptate când spune că România colectează venituri fiscale mai mici, ca procent din PIB, decât majoritatea statelor europene. Potrivit Comisiei Europene, veniturile din taxe și contribuții reprezentau 27,9% din PIB în 2024, unul dintre cele mai reduse niveluri din Uniunea Europeană.
Dar de aici nu rezultă automat că soluția este creșterea cotelor de impozitare pentru contribuabilii care deja declară și plătesc.
Încasările reduse pot avea legătură și cu evaziunea, munca la negru, numeroasele excepții fiscale, administrarea slabă și incapacitatea statului de a colecta taxele existente. Majorarea cotelor îi lovește în primul rând pe cei care sunt deja vizibili pentru ANAF, nu pe cei care își ascund veniturile.
Un stat incapabil să colecteze eficient 16% nu devine automat mai performant dacă majorează cota. Poate doar să ia mai mult de la contribuabilii corecți.
Reforma salarizării nu trebuie confundată cu majorarea generală a salariilor
În sectorul public există dezechilibre reale. Sunt profesori, medici, polițiști, salvatori sau funcționari specializați care pot fi remunerați insuficient în raport cu responsabilitatea și pregătirea lor. Există și instituții în care oameni cu activități similare sunt plătiți foarte diferit.
Corectarea acestor nedreptăți este necesară. Dar o lege a salarizării ar trebui să reașeze veniturile, nu să umfle automat întreaga anvelopă salarială.
Înainte de a cere bani suplimentari economiei private, statul trebuie să răspundă la câteva întrebări: de câți angajați are nevoie, ce instituții se suprapun, ce posturi pot fi desființate, ce servicii pot fi digitalizate și cum este măsurată performanța fiecărui angajat?
Consiliul Fiscal avertiza încă din analiza bugetului pentru 2026 că o nouă lege a salarizării ar trebui condiționată de coborârea prealabilă a deficitului spre sau sub 5% din PIB. Instituția estima cheltuieli de personal de peste 168 de miliarde de lei în 2026 și de aproximativ 173,4 miliarde de lei în 2027. Opinia Consiliului Fiscal poate fi consultată aici.
Ordinea economică sănătoasă este simplă: întâi reformezi statul, elimini risipa, crești eficiența și dezvolți economia, apoi împarți veniturile suplimentare. Propunerea lui Bogdan Hossu inversează această ordine: întâi promitem cheltuiala, apoi căutăm pe cine să taxăm.
Aceasta nu este sustenabilitate bugetară. Este transferarea facturii de la stat către contribuabili.
Bogdan Hossu, declarat incompatibil de ANI
Separat de disputa economică și fără ca acest fapt să țină loc de argument împotriva propunerii sale, trebuie amintit că Bogdan Hossu a fost declarat incompatibil de Agenția Națională de Integritate în 2014.
ANI a constatat că Hossu a exercitat simultan calitatea de membru titular în Consiliul de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune și funcții de administrator, președinte ori membru în consiliile de administrație ale mai multor societăți comerciale, precum și funcția de președinte al Confederației Naționale Sindicale „Cartel Alfa”.
De asemenea, potrivit instituției, între 29 iunie 2010 și 1 septembrie 2011, Hossu a fost simultan membru în Consiliul de Administrație al Radio România și membru al plenului Consiliului Economic și Social.
Raportul de evaluare a rămas definitiv prin necontestare, potrivit unui document transmis ulterior de ANI Camerei Deputaților.
3 Trackbacks-uri / Pingbacks-uri